E vară. Soarele se ridică somnoros dintre blocurile ce înconjoară școala. O rază ici, una colea, încă alte câteva și o nouă zi minunată poate începe. Răcoarea dimineții se risipește cu ușurință. La fel și liniștea care este rapid înlocuită de zarva veselă din jurul școlii. E o zi specială. Trei autocare frumos colorate bolborosesc în curtea școlii în timp ce își așteaptă pasagerii. Cu toții merg în tabără la mare, pentru o săptămână.
Teo se apropia de școală însoțit de părinții săi. Chipul îi era luminos, zâmbetul larg, iar ochii mari și nerăbdători. Ajuns în fața școlii, îi îmbrățișă cu putere pe amandoi. Mamica, se grăbea să îi dea ultimele sfaturi:
– Ai grijă de tine… și să mănânci bine… să te îmbraci dacă ți-e frig… să nu exagerezi cu înghețata și…
– Fii fără grijă mămico. E corpul meu și știu că am nevoie de el toată viața. Așa că o să am grijă de el, nu voi răci și voi mânca ce trebuie. Vă iubeeeesssssccccc!
Rucsăcelul colorat se pierdu în mulțimea de copii. Prietenul său, Andrei, îi ieși în întâmpinare.
– Salut, Teo! Ce faci? Ce-i cu zâmbetul ăsta până la urechi?
– Salut Andrei! Glumești? Plecăm în tabără. O să fie cea mai tare săptămână. O să vedem marea, o să ne bălăcim toată ziua, o să facem castele de nisip. Vom mânca înghețată și vom participa la tot felul de jocuri cu domnul învățător. De aceea sunt foarte bucuros. Iubesc marea și îmi e tare dor de ea. Nu am mai văzut-o de la ultima vizită la bunici. Și a trecut ceva vreme… Tu de ce ești așa morcovit? Arăți de parcă ai văzut o fantomă.
Andrei nu arăta prea bine într-adevăr. Sentimente de tot felul puseseră stăpânire pe el. Era pentru prima dată când pleca fără părinții săi, așa că îi era frică. Se simțea neîncrezător în forțele sale. Dacă nu se va descurca în tabără? Dacă va avea nevoie de părinții lui care sunt foarte departe? Dacă nu va putea să adoarmă seara? Dacă nu-i va plăcea mâncarea? Dacă… dacă… dacă…?! La polul opus, Teo era încântat de aventura care urmează. Nici nu ai fi zis că merg în același loc.
– Andrei, ce zici de o îmbrățișare? zise Teo agățându-se de gâtul prietenului său. Am auzit că îmbrățișările au o putere specială. Îți dau încredere că totul va fi bine. E în regulă să-ți fie teamă. Mergi într-un loc nou, părinții nu vor fi cu tine, sunt multe necunoscute la mijloc. Mie nu îmi este teamă. Și e perfect normal. Putem să reacționăm diferit chiar dacă suntem în aceeași situație, pentru că suntem diferiți. Sunt alături de tine. Sunt sigur că și tu ai face la fel pentru mine. Împreună vom fi bine, îți promit. Plus că domnul învățător va fi cu noi tot timpul. Ca o cloșcă ce veghează asupra puișorilor ei.
– Mai degrabă cocoș
– Cocoșii nu clocesc, Andrei!
– Știu, dar domnul învățător e bărbat, nu-l putem asemăna cu o cloșcă…
– Ai și tu dreptate. Hai mai bine să ne alegem locurile în autocar. Facem întrecere?
– Trei, doi, unu, și!
Autocarul clasei lor era roșu. Teo îl zări pe domnul învățător așezat pe primul rând de scaune de lângă șofer.
– Bună dimineața, domnule învățător! Ce-i cu autocarul acesta roșu? Mergem la Londra? Credeam că mergem în tabără la mare.
Domnul învățător înțelese gluma și-i răspunse cu un zâmbet larg. Aleseră rândul al șaptelea pentru că era fix în mijlocul autocarului. Dar până acolo, cale lungă de străbătut se întrezărea. În rândul cinci, Rareș și Tudor, prieteni foarte buni într-o zi obișnuită, duceau acum o luptă pe viață și pe moarte. O luptă verbal, desigur. Argumentele celor doi zburau în stânga și-n dreapta ca într-o sală de judecată. Amândoi își susțineau pledoariile, însă niciun judecător nu era de față.
– Eu vreau să stau la fereastră. Tu stai în banca de lângă geam, în fiecare zi la școală, zise Rareș încrucișându-și mâinile în dreptul pieptului.
– Așa este, dar acum e altceva. Suntem în excursie. Avem multe de văzut pe fereastră, nu doar terenul de sport pe care îl văd eu zilnic.
– Dar eu am ajuns primul în autocar!
– Asta pentru că te-am lăsat eu să urci înaintea mea. Acesta nu este un motiv de luat în seamă.
– Băieți, zise Teo cu un glas blând, menit să-i liniștească pe cei doi. Sunteți prieteni buni, e păcat să vă certați. Eu voi fi judecătorul vostru astăzi, ce spuneți?
– Bine, zise Rareș eliberându-și mâinile de la piept, fie!
Băieților li se citea în priviri un soi de nedumerire simpatică. Teo adoptă un ton grav și zise răspicat:
– După consultarea probelor, judecătorul Teo decide următoarele: „Unul dintre voi va sta la fereastră pe drumul către mare, iar celălalt pe drumul de întoarcere. Pornim din același loc, ne întoarcem în același loc, drumul la dus este același cu cel de la întoarcere, așadar egalitate perfectă. Mai avem o singură necunoscută, pe care o vom pune pe seama hazardului.
– Cine stă primul la fereastră, intui Andrei.
– Exact. Cine stă primul la fereastră?
Teo își trase rucsacul în față. În buzunarul de mărimea unui ou, cu fermoare verzi de care atârna în voie o jucărie în formă de spiriduș, avea un soi de monedă argintie.
– Domnul Spirică, va decide cine stă primul la ferastră, zise Teo, scoțând moneda din rucsac. Este moneda lui, stă în buzunarul lui, el o păzește zi și noapte. Este o monedă magică de la spălătoria de mașini la care își spală tatăl meu mașina. O bagi în aparat, pornește apa și cât ai zice pește, mașina e curată ca lacrima. Cu adevărat magic, nu credeți?
Moneda avea desenat pe o parte un burete plin de clăbuc, iar pe cealaltă scris numele spălătoriei.
– Haideți băieți, unul din voi alege buretele clăbucios, iar celălalt scrisul. Aruncăm moneda în sus iar fața care rămâne la vedere după ce o prind în palmă, e cea câștigătoare.
În câteva clipe conflictul fu gata.
– Am terminat aici. Domnule Andrei, să mergem!
Simulară amândoi o lovitură cu un ciocan imaginar, într-o masă la fel de imaginară, apoi își continuară drumul pană la rândul al șaptelea.
– Acum e rândul nostru, zise Teo. Ce-ți alegi, burete sau scris?
Andrei, zâmbi.
– Poți să stai tu primul la fereastră, Teo. Este cadoul meu pentru tine, pentru că ești un prieten bun.
Teo reacționă cu o îmbrățișare.
– Încă una? glumi Andrei. O să fie o excursie tare „îmbrățișoasă”.
– Îmbrățișoasă?! Un cuvânt nou, se miră Teo.
– Un cuvânt special de tabără, concluzionă Andrei.
Curând autocarele se puseră în mișcare și părăsiră curtea școlii, șerpuind pe aleile înguste până în bulevard. Toți copiii se așezaseră la locurile lor și își puseseră cu grijă centurile.
– Siguranța înainte de toate, spuse domnul învățător cu glas tare. Mare Neagră, venim!
Teo privea pe fereastră cu mare încântare. Observă mai întâi blocurile ce rămâneau triste, înghesuite între străzi și parcări. Apoi luminile semafoarelor, soarele care-i încălzea fruntea lipită de fereastră și oamenii grăbiți care umblau de colo-colo ca furnicile. Apoi agitația orașului se transformă într-o liniște plăcută, însoțită de un zgomot alb, regulat, al motorului de autocar. Ieșiseră la autostradă. Domnul învățător arunca priviri părintești către fiecare băncuță în parte. Apoi din boxele autocarului începu o melodie lentă. Ușor-ușor, singurii ochi rămași deschiși în autocar erau cei ai domnului învățător. Și ai șoferului desigur…
În câteva ore autocarele ajunseră în stațiunea unde se desfășura tabăra.
– Dragi copii, iată că am ajuns. Mergem la recepția hotelului să ne cazăm iar apoi la prima baie în mare. Haideți!
Copiii se conformară cu rapiditate. În scurt timp grupul era reîntregit, gata de o bălăceală zdravănă. Ocoliră hotelul și ajunseră într-o clipă pe plajă. Zeci de umbrele colorate brăzdau orizontul. Zgomotul mării se putea auzi de la distanță. Puștimea începu să se agite. Fiecare se bucura în felul său de priveliște. Unii erau pentru prima dată la mare. Alții deja își pregăteau colacele. Andrei avea un zâmbet larg pe chip și se uita nedumerit la Teo. Părea că el văzuze o fantomă de această dată.
– Ce-i cu tine, Teo? Ești bine? Ti-e dor de casă, sau… ce s-a intamplat?
– Andrei, aceasta nu este marea pe care o cunosc eu. Nu poate fi aceeași. Uite câte gunoaie, Andrei.
Ambalaje și pungi dansau jocul vântului, pretutindeni. Nenumărate mucuri de țigară îți gâdilau tălpile când și când prin nisipul fierbinte. Din loc în loc, cotoare de porumb gălbejite, stăteau la soare îngropate pe jumătate în nisip. Andrei fusese prea entuziasmat ca să observe, însă prietenul său avea dreptate. Mizeria își făcuse cuib, într-un loc atât de special.
– Trebuie să facem ceva, Andrei! Trebuie să salvăm marea. Și odată cu ea, săptămâna noastră de stat pe această plajă. Nu știu cine a fost aici înainte, dar știu că cei care ne vor urma nu vor avea aceeași supriză neplăcută. Hai cu mine la bucătăria hotelului.
Înăuntru cerura doi saci mari de plastic și două perechi de mănuși menajere. Ieșiră pe plajă și începură să adune gunoaiele, cu răbdare, unul câte unul. Soarele puternic le ardea energia cu rapiditate.
– O să dureze o veșnicie să curățăm toată plaja, zise Andrei, descurajat.
– Ai încredere, prietene. Ceilalți vor vedea efortul nostru și vor dori să ni se alăture. Și chiar de nu va fi așa, nu renunțăm atât de ușor.
Așa că își șterseră amândoi sudoarea de pe frunte și continuară. Copiii erau prea ocupați să observe efortul colegilor lor, însă domnul învățător trăsese cu ochiul de la bun început. Îi mai lăsă câteva minute pe micii voluntari să își exprime dragostea pentru natură, apoi scoase fluierul din tricou și suflă cu putere. Deodată liniștea cuprinse plaja, iar ochii se ațintiră către dânsul.
– Atenție la mine copii! Se întâmplă ca uneori, oamenii să treacă printr-un loc și să-l umple de mizerii. Poate că nu le-a spus nimeni că gunoiul se aruncă la coș. Sau poate că nu le pasă. Dar noi știm unde se află coșul și ne și pasă. Colegii voștri Teo și Andrei au început fără voi, o acțiune care se numește voluntariat. Adică să faci ceva bun fără să aștepți o răsplată pentru asta. Bag de seamă că și-au propus să curețe această minunată plajă, ca să ne putem bucura cu toții cu adevărat de ea, în restul șederii noastre aici. Haideți să-i ajutăm. Unde-s mulți puterea crește. Dăm startul primului nostru joc din această tabără. El se numește: „Aruncă-mă la coș”. Fiecare veți lua câte un sac de plastic, mănuși și veți aduna cât de multe gunoaie puteți. La final, cu toții vom fi câștigători. Iar câștigătorii, primesc înghețată. Haideți! Să aducem zâmbetul plajei înapoi!
Nu trecu mult timp și mulțimea de furnicuțe curăță plaja ca prin minune. Rezultatul era uimitor. Nisipul curat căpătase o strălucire nouă, aparte. Apa venea din ce în ce mai aproape de el parcă mai curioasă să-l descopere. Soarele coborâse o palmă deasupra hotelului și se pregătea să-și îmbrace pijamalele.
– Ai văzut Andrei? zise Teo multumit, aruncând cu grijă mănușile de plastic în coșul de gunoi. Asta înseamnă puterea exemplului.
– Și spiritul de echipă, adaugă Andrei. Împreună putem face lucruri minunate.
– Să mergem să ne bucurăm de înghețata promisă de domnul învățător!
….
Săptămâna a trecut pe nesimțite. Zambete de copii au umplut plaja din spatele hotelului zile în șir. Acum coloana de autocare mormaia agale pe drumul de întoarcere. Curtea școlii era plină de părinți cu chef de îmbrățișări și pupicuri.
– Interesantă călătorie am avut, Andrei!
– Așa este Teo. Totul a fost minunat. Și te-ai ținut de promisiune. Împreună am fost bine! Pe curând, uite-i pe părinții mei.
– Pe curând Andrei, abia aștept să ne revedem! Să nu uităm că a fost o excursie îmbrățișoasă. Vino!
Se îmbrățișară și apoi se îndreptară în fugă fiecare către părinții săi.
Sfârșit
