Săptămâna poveștilor - Tati, spune o poveste

Saptamana povestilor

Săptămâna poveștilor este o carte care îți promite conectarea cu copilul tău. Am strâns în paginile ei, 7 dintre poveștile pe care le-am scris pentru fetița mea, Maria, de-a lungul ultimilor ani. Ei i-au plăcut foarte tare, așa că m-am gândit să le tipăresc într-o carte, pentru ca și voi să le puteți citi. N-am ales întâmplător numărul de povești.

Sunt 7, câte una pentru fiecare zi a săptămânii. Lecturi educative de aproximativ 10 minute fiecare, din care micuțul tău va învăța:

să fie generos
să-și respecte colegii
să știe să piardă
să nu-și uite lucrurile pretutindeni
să nu-i fie frică de întuneric
să-i accepte pe cei diferiți
să gestioneze conflictele

Iar la final, vei găsi și o povestioară tare drăguță cu tematică de Crăciun. Sunt sigur că vă vor plăcea, atât ție cât și micuțului sau micuței tale.

Tocmai de aceea, pentru această carte îți ofer garanția 200%.

Dacă la finalul cărții, crezi că prețul plătit pentru ea nu a meritat, lasă-mi un mail la constantin.maresanu@gmail.com și îți returnez întreaga sumă. Mai mult, cartea poate rămâne la tine.

Iata cateva fragmente din fiecare povestioara din aceasta carte

“O, nu! Mi-am uitat trotineta în parc! Trotineta mea nouă!” Ochii i se umeziră.
Economisise un an întreg pentru această trotinetă. Și-o dorise de prima dată când o văzuse în raftul magazinului. Era albă, avea roți care străluceau noaptea și o sonerie hazlie. Se așeză înapoi pe pat ținându-și capul în palme. Tristețea și dezamăgirea îl cuprinseră, sub forma unui val ce îi traversă tot corpul din cap și până în vârful degetelor de la picioare.
“Așa fac mereu! Mai întâi penarul, apoi căciula, mănușile, mingea, pantofii de sport, iar acum trotineta. Tocmai trotineta pentru care am economisit atâta vreme. Tot timpul îmi uit lucrurile. Într-o zi o să-mi uit capul, exact așa cum spune bunica…”
– Că veni vorba de cap… salut Matias!
Matias sări ca ars văzând creatura apărută lângă el, de niciunde.
– Da’ ce te sperii așa puștiule? Nu vezi că semănăm?

– Siguranța înainte de toate, spuse domnul învățător cu glas tare. Mare Neagră, venim!

Teo privea pe fereastră cu mare încântare. Observă mai întâi blocurile ce rămâneau triste, înghesuite între străzi și parcări. Apoi luminile semafoarelor, soarele care-i încălzea fruntea lipită de fereastră și oamenii grăbiți care umblau de colo-colo ca furnicile. Apoi agitația orașului se transformă într-o liniște plăcută, însoțită de un zgomot alb, regulat, al motorului de autocar. Ieșiseră la autostradă. Domnul învățător arunca priviri părintești către fiecare băncuță în parte. Apoi din boxele autocarului începu o melodie lentă. Ușor-ușor, singurii ochi rămași deschiși în autocar erau cei ai domnului învățător. Și ai șoferului desigur…

Ligia deveni curioasă. Se așeză confortabil în pătuțul ei roz, își trase o pernuță moale și colorată la spate, și îl invită pe Moș Întuneric să-i povestească toată istoria.
– Sunt gata să-ți aud povestea, Moșule. Trei, doi, unu…și!
– Povestea mea începe cu mulți, mulți ani în urmă. Soarele nu putea să lumineze deodată toată planeta, așa că avea nevoie de un partener.

Așa am apărut eu. Când vine noaptea, înseamnă că soarele s-a depărtat atât de mult de locul în care ești tu, încât nu se mai vede. La tine e noapte, dar în alte locuri de pe pământ, e zi. Repetăm jocul acesta la fiecare douăzeci și patru de ore, de mii de ani. Sau cum ne place nouă să spunem, lucrăm în ture. Dimineața apare el, iar seara este rândul meu.

În ultima vreme, Lora se supăra foarte repede, mai ales când se jucau jocuri la care ea pierdea. Ar fi vrut să câștige mereu așa că atunci când nu se întampla asta, reacționa urât sau pleca de la locul de joacă. Ciupy și Pablo încercau să îi spună, dar nu știau cum să o facă… Se temeau că nu o să se mai joace cu ei, sau că o să se supere, iar ei nu voiau asta. Lora este prietena lor cea mai bună și vor doar să o ajute…

Pablo continuă:
– Îți dorești să câștigi orice joc, iar dacă nu se întâmplă așa, te superi. Și nouă ne place să câștigăm, dar cel mai important este că ne distrăm în timpul jocului. Ce părere ai? Ai putea să te superi mai puțin?
Lora nu știa ce să spună. Așa că a făcut ce știa mai bine. S-a supărat și a plecat.
– O, nu! se îngrijoră Ciupy. Știam eu că nu trebuia să-i spunem…

În acea zi, Lora s-a plimbat singură pe plajă gândindu-se. Apoi seara, s-a cuibărit în brațele mamei sale și a întrebat-o:- Mămico, e greșit că vreau să câștig tot timpul orice joc aș juca, cu prietenii mei?

A doua zi la școală, Radu, unul dintre neastâmpărații clasei, strânsese toți copiii în jurul lui și spunea glume:
– Scobitoare e atât de slab că dacă bate vântul, îl zboară. De butoiul ăsta din ultima bancă ce să mai zic? Pe el nu îl poate mișca din loc nici măcar tornada.
– Ha! Ha! Ha!
Copiii erau încet-încet cooptați în tabăra lui răutăcioasă. Atunci Mara zise în șoaptă ca pentru sine: “Biribam biribum, pantalonii uzi acum!”. Cât ai zice pește, pantalonii neastâmpăratului începură să se ude.
– Hei, uitați! Radu face pe el! zise un coleg mai vigilent.
Toți copiii începură să râdă, arătându-l cu degetul. Radu se înroși deodată și fugi drept la baie ca să se ascundă de privirile lor. Seara, la culcare, găsi sub plapumă o scrisoare. Era pusă într-un plic colorat, iar expeditorul era necunoscut. Literele erau înșirate cu grijă, cu un stilou de culoare albastră:

Era o zi călduroasă de vară. Soarele ardea cu putere la amiază, așa că toate animalele de la fermă erau ascunse la umbră. Liniștea cuprinsese fiecare colțișor. Nicăieri nicio mișcare…
Deodată, zarvă mare în locul în care Getuța, cloșca, își clocea cele cincisprezece ouă.
– Cocoș! Cocoș! striga Getuța ca-n gură de șarpe…
Animalele știură îndată că s-a întâmplat ceva. Când Getuța își strigă soțul pe numele de familie, nu miroase a bine. Getuța continua să strige cât o țineau plămânii:
– Cocoș! Vino repede! Nasc!
Domnul Cocoș, venea agale oprindu-se din loc în loc să mai ciugulească grăunțe de pe jos. Ajunse în dreptul Getuței și rosti pe un ton blând, calm, fără pic de grabă:
– Getuța, draga mea, ce s-a întâmplat?
– Cum ce s-a întâmplat? Nasc, doar ți-am spus.Grăbește-te, cheamă un doctor!
– Liniștește-te draga mea. Tu nu poți naște. Nu ești mamifer. Ai uitat? Din ouăle acelea de sub fundul tău, vor ieși de la sine, cincisprezece gălbiori pufoși. Ai mai trecut prin asta și anul trecut… și acum doi ani… și …

– Lolita, Lolita… zise bunica îndreptându-se spre ea cu o foarfeca mare în mână. E timpul să mergi la salon. Nu știu cât ai să mai reziști cu toată lâna asta pe tine…
Lolita zâmbea acum cu gura până la urechi. „Oau! A mers. Nu-mi vine să cred!” Într-o oră tunsoarea era gata, iar ea era mai ușoară ca niciodată. Bunica a strâns toată lâna, iar seara s-a pus pe treabă.
„O să iasă câteva perechi bune de papuci”, își zise, punând ibricul de ceai pe foc. Apoi își aprinse veioza veche și se așeză confortabil la masa ei de lucru.

Jim rămăsese cu gura căscată. Un omuleț colorat trecu pe lângă el în grabă, cărând patru cutii puse una peste alta, în brațe. Fiindcă nu mai vedea de ele, iar Jim era fix în drumul lui, ciocnirea fu inevitabilă. Cutiile se împrăștiară pe jos, omulețul atinse pământul cu fundul pantalonilor săi colorați, izbucnind în râs:
– Ha! ha! ha! Ce-ce că-că-căzătură am luat. Ci-ci-cine ești pu-pu-puștiule? Ce cauți aici?
Bâlbâiala simpatică a micuțului, îi smulse un zâmbet lui Jim.
– Sunt Jim! Dar nu știu cum am ajuns aici. Nici de ce. Poate îmi spui tu…
– Ha-ha-bar n-am. Cu-cum să știu eu ce-i cu ti-ti-tine. Ha-ha hai la șe-șefu!
– Domnul acela care seamănă cu Moș Crăciun e șeful tău?
– Nu, nu! Nu seamănă. E c-c-chiar Moș Crăciun!