Moș Întuneric

Poveste pentru copii. Cunoscând-ul pe Moș Întuneric, copii scapă de firca de întuneric

Ligia este o fetiță de aproape șase anișori, care locuiește împreună cu părinții ei într-un apartament, la etajul unu al unui bloc portocaliu. Are două codițe zburdalnice din păr lung și blond, iar ochii îi sunt negri și  zâmbitori. Merge la grădiniță, unde învață lucruri noi și se joacă toată ziua alături de colegii ei. După grădiniță, Ligia se întâlnește cu părinții acasă, unde mai primește o porție zdravănă de joacă, gâdilat, chicoteli si fericire. 

De la o vreme însă, bucuria Ligiei dispărea când se făcea seară. Nici pupicii și nici îmbrățișările, altă dată adorate, nu o mai făceau fericită…

– Ligia, draga mea… zise mama într-una din seri, s-a întâmplat ceva cu tine? Te văd tristă și abătută când vine seara.

– Nu am nimic, mămico, sunt bine. Citește-mi o poveste, să adorm, te rog!

În realitate, Ligia se culca în fiecare seară, înfricoșată. Colegul ei, Matei, i-a povestit într-o zi la grădiniță o poveste tare ciudată. O poveste de Halloween menită să o sperie. Așa că micuța, a început încet-încet să se îndoiască de curajul ei și să se teamă de întuneric. În fiecare seară, se băga sub plapumă până la gât și strângea ochișorii cu putere, ca nu cumva să îi deschidă până dimineața. 

Într-una din nopți, Ligia a avut un vis: 

Era în camera ei, pregătită de culcare. Apărut de niciunde un bătrânel simpatic cu barbă albă stătea pe un scăunel lângă fereastră. Ai fi putut să juri că este Moș Crăciun, dar îi lipsea totuși costumul roșu specific. Ligia nu se sperie, întrucât pe chipul bătrânului se citea bunătatea. Dar alese să nu spună nimic. Aștepta ca Moș Crăciunul acesta deghizat să vorbească primul.

Se mai cântăriră din priviri o vreme, apoi Moșul își făcu curaj:

– Bună seara micuță Ligia!

– Bună seara și dumneavoastră, domnule! Aș putea să vă întreb ce căutați în camera mea? Știți…. eu nu obișnuiesc să vorbesc cu necunoscuții. Aș putea să o chem pe mama, într-o clipă…

– Nu e nevoie, draga mea. Eu nu sunt un necunoscut pentru nimeni. Sunt la fel de bătrân ca fratele meu, Moș Crăciun. Numai că eu nu aduc cadouri. Toată lumea mă cunoaște! Numele meu este Moș Întuneric. 

– Să știți că nu e chiar așa domnule Întuneric. Eu nu am auzit de dumneavoastră până acum… În schimb, fratele, Crăciun, mi-a adus cadouri în fiecare an. 

– Așa este. Ligia. Oamenii mă cunosc doar atunci când încep să se teamă de mine. În rest, sunt invizibil pentru ei. Ție nu îți era frică de întuneric… adică de mine, până să auzi povestea aceea înfricoșătoare a lui Matei. Ei bine, să știi că toate poveștile cu monștrii și alte creaturi înfricoșătoare care apar pe întuneric, sunt niște minciunele. Minciunele gogonate, draga mea. Eu, Întunericul, sunt inofensiv. O să-ți explic îndată…

Ligia deveni curioasă. Se așeză confortabil în pătuțul ei roz, își trase o pernuță moale și colorată la spate, și îl invită pe Moș Întuneric să-i povestească toată istoria.

– Sunt gata să-ți aud povestea, Moșule. 3…2…1… Și!

– Povestea mea începe cu mulți, mulți ani în urmă. Soarele nu putea să lumineze deodată toată planeta, așa că a avut nevoie de un partener. Așa am apărut eu. Când vine noaptea, înseamnă că soarele s-a depărtat atât de mult de locul în care ești tu, încât nu se mai vede. La tine e noapte, dar în alte locuri de pe pământ, e zi. Repetăm jocul acesta la fiecare douăzeci și patru de ore, de mii de ani. Sau cum ne place nouă să spunem, lucrăm în ture. Dimineața apare el, iar seara este rândul meu. 

– Interesant, zise Ligia, întrerupând discursul Moșului. Și totuși nu mi-ai spus de ce se tem unii copii de tine? Așa cum mă tem și eu.

– Pentru că în lipsa luminii, lucrurile care ne înconjoară ni se par uneori diferite. Deși ele sunt la fel. Uite așa…

Se ridică iute de pe scaun și stinse veioza care lumina cald încăperea. Apoi o chemă pe Ligia lângă el. Pe fereastră, intra timid un firicel de lumină de la un felinar stradal. Folosindu-se de el, Moșul își proiectă umbra mâinilor pe perete. 

– Uite, Ligia! Cu mâinile mele pot crea pe pereți tot felul de forme. Vrei să te învăț să faci un lup?

Dar nu era nevoie, pentru că micuța copiase deja mișcarea mâinilor Moșului, iar lupul format de pălmuțele ei era deja afișat pe perete. 

– Hau-hauuuu!!! zise Ligia, chicotind. E chiar amuzant acest joc, Moș Întuneric. Nu ar fi trebuit să îmi fie frică.

– Așa este. De mii de ani umblu din casă-n casă ca să explic copiilor că sunt la fel de blând ca orice alt bătrânel de vârsta mea. Să știi că nu-i deloc ușor. Mai ales că am foarte multe de făcut în fiecare noapte.

– Cum adică? Nu înțeleg. Ce altceva mai faci, Moșule?

– Oho, draga mea, o mulțime de lucruri. Oamenii și animalele nu pot supraviețui fără somn. Ei bine, cel mai bun somn, este noaptea pe tura mea. Atunci mânuțele și  piciorușele tale se odihnesc, ochișorii… tot corpul. Să nu uităm de stele. Îți plac stelele?

– Da, foarte mult. Seara obișnuiesc să las draperia trasă și mă uit la ele din pat, până adorm.

– Ei bine, stelele se văd doar pe întuneric, tot pe tura mea…. Și cel mai important și mai important, eu sunt butonul de „save” al tuturor. 

– Cum adică? Ce buton “save”?

Moșul își luă o înfățișare actoricească. Era partea lui preferată din poveste. Se mândrea cu această calitate a lui:

– Butonul „save”… ca la computere. În timpul somnului, așadar tot pe tura mea, tot ce ai aflat sau ai învățat într-o zi, trebuie salvat în căpșorul tău, ca într-un computer. Ca să nu uiți. Ei bine, eu sunt cel care apasă butonul magic prin care toate informațiile se salvează în creierașul tău. 

– Oau Moș Întuneric! Asta e chiar tare.

Apoi Moșul își continuă pledoaria, însă vocea lui era din ce în ce mai lentă și mai înceată.

– Pe curând micuțo! O să-ți trimit în fiecare seară, pupicuri stelare.

Chiar și silueta lui era din ce în ce mai mică. Făcu un semn de despărțire și se strânse mic-mic, până ce rămase de dimensiunea unui licurici. 

Răsăritul arunca săgeți colorate spre camera Ligiei, prin fereastra ale cărei draperii erau trase. Stelele dispăruseră, la fel și liniștea nopții.

– Ligia!? Ligia!? Trezește-te pui mic, e timpul să mergi la grădiniță.

Glasul mamei se auzea în cameră ca și cum ar veni de foarte departe. Încet-încet, Ligia făcu ochii mari. 

– Mamiii!!! 

Se agăță direct de gâtul mamei ca o maimuțică.

– Să-ți povestesc ce-am visat: Era un Moș, care se chema Moș Întuneric și mi-a arătat de ce nu trebuie să ne fie frică și….

Fetița turuia fără oprire. Mămica era numai ochi și urechi. Își dădu imediat seama de ce Ligia era atât de abătută seara. Concluzia micuței aduse zambete pe chipul tuturor:

– Acum nu mă mai tem de întuneric. Nu ar fi trebuit să mă tem niciodată. Abia aștept să vină seara, să-mi salveze Moșul Întuneric în căpșor poezia pe care am s-o învăț azi la grădiniță.

– Pâna diseară, ne așteaptă o zi lungă și frumoasă. Hai! Fuga la spălat pe dinți!

Ligia se îndrepta spre baie cu voioșie. Codițele i se legănau ca într-un dans al bucuriei. Toată lumea era fericită.

Sfârșit.

Această poveste a fost citită de către Marina. Apasă aici dacă vrei să o cunoști.

Kalimera, sperietoarea de ciori

kalimera sperietoarea de ciori carte pentru copii

Bunica Alexandra este o bătrână care trăiește într-o casă la marginea pădurii. Crește animale și cultivă pământul, dar are probleme cu ciorile care îi strică în fiecare an recolta. Ca să scape de ele, face o sperietoare de ciori (Kalimera) pe care o pune în lanul de porumb. Soarele însă, are alte planuri cu micuța.

Fii primul care află când scriu o nouă poveste gratuită.
Lasă-ți aici adresa de email.

2 Comentarii

Lasă un răspuns