Mara, o vrăjitoare printre copii

Poveste educativa pentru copii - Mara, o vrajitoare printre copii

Departe, tare departe, acolo unde se termină cerul, unde lumina  soarelui ajunge cu greutate și e mai mult noapte decât zi, acolo este  țara vrăjitoarelor. Porțile mari de fier nu sunt încuiate însă niciun picior  de om nu a călcat vreodată pe acolo, iar nicio vrăjitoare nu a mai ieșit  din țară de mulți, mulți ani. Nu a fost întotdeauna așa. Vrăjitoarele au  trăit pe pământ printre oameni. Erau și ele oameni ca și noi. Dar,  profitând de puterile pe care le aveau, au început să facă vrăji  oamenilor. Aceștia le-au alungat de pe pământ, iar ele s-au retras  dincolo de nori, în țara numită Vrăjitonia, unde au rămas pe vecie. 

Acolo s-a născut Mara, o micuță vrăjitoare cu păr lung și negru ca  întunericul din țara ei. Merge la scoala vrăjitorească, unde învață tot  felul de vrăji, blesteme și rețete de licori otrăvite. Nu îi plac deloc, așa  că în fiecare zi, după ore, se oprește la biblioteca școlii, unde se  refugiază preț de o oră. Biblioteca este mare cât două săli de clasă și  are toți pereții plini de rafturi cu cărți. În mijlocul încăperii sunt niște  rafturi care formează un fel de insulă. Acolo în inima cărților, Mara se  așează confortabil și citește o oră pe zi cărți omenești. Nu îi plac  cărțile vrăjitorești. Ea vrea să cunoască oamenii și să se împrietenească  cu ei. Și-ar fi dorit să se fi născut în urmă cu mulți ani, când  vrăjitoarele erau pe Pământ printre oameni. 

În drum spre casă se oprește la porțile mari de fier și se  întreabă, oare cum arată lumea de dincolo de ele. „Am să găsesc  răspunsul la bibliotecă, într-o zi”, se gândea Mara. Și chiar așa a fost.  Timp de câteva săptămâni, Mara a citit în fiecare zi cărți din care a  aflat cum este pe Pământ. Își dorea foarte mult să întâlnească oameni  așa că într-o seară i-a spus mamei sale: 

– Mămico, vreau să vizitez Pământul, să cunosc oameni și să mă  împrietenesc cu ei. 

– Mara, iubito, nimeni din țara noastră nu a mai coborât pe Pământ  de mulți, mulți ani. Oamenii nu mai sunt de mult prietenii noștri. Dacă te 

vor recunoaște, se vor purta urât cu tine. Cred că ar fi mai bine să  rămâi acasă. 

– O să am grijă să nu mă recunoască, nu-ți face griji. Mă voi  comporta ca o fetiță oarecare și mă voi pierde în mulțime. Nu ai de ce  să îți faci griji, mai ales că nu merg singură, o am pe Măturica pentru  transport. 

Mămica mai cugetă câteva clipe, dar adevărul era că și ei îi lipseau  oamenii. Așa că acceptă. Mara renunță la pălăria mare de pe cap și la  pelerina lungă și neagră. Își puse niște haine mai pământești și fu gata  de plecare. Își luară la revedere, iar în scurt timp, Mara, călare pe  Măturica, se pierdu în zare. 

Ajunsă printre oameni, Mara s-a înscris la școală. Făcea cursurile  într-o clasă mare, cu douăzecișitrei de colegi. S-a împrietenit repede cu  majoritatea dintre ei. În școală, erau însă și copii răutăcioși care în  pauze și la sfârșitul orelor îi necăjeau pe ceilalți. Găseau câte un defect  al celorlalți și râdeau de ei atrăgând toată atenția asupra lor. Colegului  slăbuț din prima bancă îi spuneau “Scobitoare”, celui mai durduliu îi 

spuneau “Butoi”, iar pe cel cu ochelari îl porecliseră “Aragaz cu patru  ochi”. Tare s-a necăjit Mara când a văzut răutățile acestea. Seara, când  a ajuns acasă i-a povestit Măturicăi ce se întâmplă la școală. 

– Ai putea să îi înveți o lecție pe micii pungași. Nu e deloc frumos  cum se poartă cu colegii lor, zise hotărâtă Măturica. 

Mara s-a luminat la față, ca și cum ideea i s-a părut foarte bună. – Bine gândit colega. Am să-i pun la punct pe micuții teroriști. A doua zi la școală, Radu, unul dintre neastâmpărații clasei,  strânsese toți copii în jurul lui și spunea glume: 

– Scobitoare e atât de slab că dacă bate vântul, îl zboară. De  butoiul ăsta din ultima bancă ce să mai zic? Pe el nu îl poate mișca din  loc nici măcar tornada. 

– Ha! Ha! Ha! 

Copiii erau încet-încet cooptați în tabăra lui răutăcioasă. Atunci  Mara zise în șoaptă ca pentru sine: “Biribam biribum, pantalonii uzi 

acum!”. Cât ai zice pește, pantalonii neastâmpăratului începură să se ude  încet-încet. 

-Hei, uitați! Radu face pe el! zise un coleg mai vigilent. 

Toți copiii începură să râdă arătându-l cu degetul. Radu se înroși  deodată și fugi drept la baie ca să se ascundă de privirile lor. Seara, la  culcare, găsi sub plapumă o scrisoare. Era pusă într-un plic colorat,  expeditorul era necunoscut. Literele erau înșirate cu grijă, cu un stilou  de culoare albastră : 

Dragă Radu, 

Astăzi ai simțit pe pielea ta ce înseamnă să râdă colegii de tine. Ei  bine, așa se simt Scobitoare, Butoi și Aragaz cu patru ochi, de fiecare  dată când îi numești așa, sau faci glume pe seama lor. Fii bun și dă-le  pace! 

Cu drag, un prieten.” 

În ziua următoare, Radu a fost tare supărat. Colegii încă nu  uitaseră pantalonii lui uzi din ziua precedentă și îl mai tachinau din când  în când. A realizat cât de rău le făcea colegilor cu glumele sale și cu  poreclele pe care le inventa pentru ei. A luat o coală de hârtie, a  împărțit-o în trei și le-a scris fiecăruia dintre ei o scrisoare. 

Dragă prieten, 

Realizez că te-am necăjit cu glumele mele. 

Te rog să mă ierți! 

Radu 

Se simți ușurat ca și cum o greutate imensă i s-ar fi luat de pe  umeri. Din acea zi, atmosfera s-a schimbat în clasă. Liniștea și prietenia  se simțeau plutind în aer. 

– Hai Maturica, e timpul să mergem acasă! Am o propunere pentru  mama. 

Așteptară să se facă întuneric, încât să nu fie văzute de oameni și  porniră în zbor spre înaltul cerului. Ajunsă în Vrăjitonia, Mara îi povesti  încântată mamei, aventura ei de pe Pamant.

– Am putea să folosim puterile noastre pentru a-i învăța pe copii  răutăcioși cum să se poarte cu ceilalți. Așa cum am făcut eu. Ce spui?  Putem să părăsim Vrăjitonia, să mergem împreună pe Pământ și să  facem asta. Am putea să convingem mai multe vrăjitoare să facă același  lucru. În felul acesta, am ajuta foarte mulți copii. Te rog, spune da! 

Mamica Marei nu plecase niciodată din Vrăjitonia. E drept că și ea  se plictisise să fie vrăjitoare rea si urâcioasă. Așa că nu-i fu deloc greu  să accepte propunerea Marei. 

– Ajunge cu blestemele și licorile otrăvite. E timpul să fim cu toții  buni din nou. Am să mai găsesc câteva surori care să ne însoțească. Bătură palma și începură să-și facă bagajele. Copii răutăcioși  pregătiți-vă. Biridam, biridum, spre voi venim acum! 

Sfârșit.

Această poveste a fost citită de către Marina. Apasă aici dacă vrei să o cunoști.

Kalimera, sperietoarea de ciori

kalimera sperietoarea de ciori carte pentru copii

Bunica Alexandra este o bătrână care trăiește într-o casă la marginea pădurii. Crește animale și cultivă pământul, dar are probleme cu ciorile care îi strică în fiecare an recolta. Ca să scape de ele, face o sperietoare de ciori (Kalimera) pe care o pune în lanul de porumb. Soarele însă, are alte planuri cu micuța.

Fii primul care află când scriu o nouă poveste gratuită.
Lasă-ți aici adresa de email.

5 Comentarii

  1. Foarte frumoasa inițiativa !!!Felicitări ,as dori daca se poate și eu un exemplar din acesta poveste..daca nu este cu deranj !Mulțumesc.

  2. Multumesc ! Povestile din aceasta sectiune sunt gratuite. O sa adaug si altele noi pe masura ce le voi scrie. Nu exista momentan o carte tiparita cu ele. Le puteti copia, scoate pe hartie, sau le puteti citi oricand aici pe site. Daca va referiti la cartea tiparita „Kalimera, sperietoarea de ciori”, sunati-ma oricand la 0724.355.664.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *