Jim și magia Crăciunului

Jim era un băiețel de cinci ani și jumătate. Mergea la grădiniță, în ultimul său an înainte de începerea școlii. Locuia într-o casă frumoasă alături de părinții săi, care munceau din greu de dimineața până seara pentru ca el să aibă tot ce își dorește. Îl iubeau tare mult…. Așa de mult, că ar fi făcut orice, pentru el. Pentru el, dar și în locul lui. Așa se face că Jim nu făcea nimic de unul singur, în afară de a se juca cu jucăriile sale. Mamica lui îl îmbrăca, îl spăla, îi dădea să mănânce cu lingurița, ca unui bebeluș, ba chiar strângea și jucăriile în urma lui, după ce el le lăsa împrăștiate prin toată casa. 

Ai fi spus că Jim este tare fericit, însă nu era așa… Se plictisea teribil să se joace. Ar fi vrut să facă lucruri de unul singur, dar mama i-o lua mereu înainte. Și-ar fi dorit să o ajute la pregătitul mesei, la curățenie, orice… numai să îi arate că și el poate face lucruri și că nu mai este un bebeluș. Zi de zi, tristețea lui Jim devenea tot mai apăsătoare. Auzise de prea multe ori „Stai puțin, lasă că te ajut eu. Tu ești prea mic să faci asta”. 

Era vacanța de Crăciun. Casele luminate miroseau a bunătăți și răsunau a sărbătoare. Era perioada din an, preferată de Jim. Îi plăceau colindătorii și luminițele de Crăciun. Abia aștepta bradul. 

– Haide Jim! E timpul să împodobim bradul, zise mama cotrobăind într-un sac mare adus din pod. 

Jim era în culmea fericirii. Abia aștepta să participe. Însă mămica lui avea alte planuri:

– Lasă globurile jos, le vei trânti și se vor sparge! Stai pe scaun și uită-te doar. Ești prea mic deocamdată…

La auzul acestor vorbe, Jim s-a făcut mic ghemuindu-se în scaunul lui albastrui. Mama a continuat explicațiile, cum că globurile se pot sparge, că o să aibă timp să facă bradul când se va face mai mare… bla-bla-bla. Jim nu mai auzea. Se inchisese în el, ca un melc în propria-i carapace. 

Usor-usor s-a lăsat întunericul. Părinții nu mai conteneau din pregătiri pentru masa de Crăciun. Jim s-a dus la bucătărie în încercarea de a-i ajuta. 

– Mami, tati! Aș putea să țin eu mixerul?

– Mergi la joacă, Jim. Hai, fuguța! Bucătăreala este pentru oameni mari! Nu ai cu ce sa ne ajuți…

Băiețelul se întoarse iute de unde a venit, plecând capul în jos cu tristețe. Radioul cânta pe nerasuflate melodii despre clopoței, zăpadă și Moș Crăciun. Jim se așeză pe fotoliu cu ochii ațintiți pe fereastră. Fulgi care mai de care dansau în zbor, bucuroși. Era cald în casă. Din ochii lui căprui începură să coboare două picături limpezi, ce se uniră sub barbie. „Mi-aș dori să fac și altceva, nu doar să mă joc. Pot să fac singur o grămadă de lucruri”, gândi Jim, apoi ațipi. 

Fu trezit de un zgomot de fond care semăna cu cel dintr-o fabrica. Deschise ochii cu greutate și se uită mirat în jurul său. Se afla chiar într-o fabrică. Și nu orice fabrică, ci una de jucarii. Niște omuleți simpatici îmbrăcați colorat lucrau de zor. Din când în când se duceau să îi arate jucăriile unui bătrânel cu ochelari, barbă albă și haine roșii, care stătea la un birou în capătul camerei. 

Jim rămăsese cu gura căscată. Un omuleț colorat trecu pe lângă el în grabă, cărând patru cutii puse una peste alta, în brațe. Fiindcă nu mai vedea de ele, iar Jim era fix în drumul lui, ciocnirea fu inevitabilă. Cutiile se împrăștiară pe jos, omulețul atinse pământul cu fundul pantalonilor săi colorați, izbucnind în râs:

– Ha! ha! ha! Ce-ce că-că-căzătură am luat. Ci-ci-cine ești pu-pu-puștiule? Ce cauți aici?

Bâlbâiala simpatică a micuțului, îi smulse un zâmbet lui Jim.

– Sunt Jim! Dar nu știu cum am ajuns aici. Nici de ce. Poate îmi spui tu…

– Ha-ha-bar n-am. Cu-cum să știu eu ce-i cu ti-ti-tine. Ha-ha-hai la șe-șefu!

– Domnul acela care seamănă cu Moș Crăciun e șeful tău?

– Nu, nu! Nu seamănă. E c-c-chiar Moș Crăciun!

Bătrânul stătea așezat la biroul său din colț și citea. Avea la piciorul mesei un sac mare din care scotea rând pe rând câte o scrisoare, o citea, apoi își nota ceva într-un carnețel, apoi alta și alta și tot așa. 

– Jim, mă bucur sa te vad, copile!

– Bună, Moșule! Văd că știi deja cum mă cheamă…

– Da sigur că știu, puștiule. Ai uitat că eu știu tot? Și mai știu că ești un copil tare bun. Am primit scrisoarea ta. Mi-a luat ceva timp să o citesc. Cred că ai enumerat acolo toate jucăriile din lume.

Jim se roșii în obraji, dar Moșul se ridică în picioare și îl îmbrățișă cu putere. 

– Glumeam, dragul meu. E normal să îți dorești multe jucării. Și îți mai spun ceva. E normal să iți dorești să faci multe lucruri la vârsta ta. De fapt, orice copil trebuie să facă singur toate lucrurile pe care le poate face singur, la vârsta lui. Sunt sigur că un copil așa isteț ca tine ar putea să se îmbrace singur, să mănânce, să se spele pe dinți și multe alte lucruri. Ti-am auzit dorința, așa că te-am adus aici, cu un scop. Ajutat de spiriduși, îți vei face singur toate jucăriile dorite, chiar aici, în fabrica noastră. Apoi, când te vei trezi din somn pe fotoliul tău moale de acasă, o s-o rogi pe mama ta, ca de azi înainte să te lase să faci mai multe lucruri singur. Acolo unde nu te descurci, ceri ajutorul. Ai înțeles, soldat?, zise Moșul salutând militărește. 

– Am înțeles, să trăiți! răspunse Jim care afișa pe chip un zâmbet uriaș. 

– Să, me-me-mergem Jim! spuse spiridusul. Eu voi fi ghidul tău.

Se pierdură în fabrică printre ceilalți zeci de micuți colorați care lucrau de zor. După câteva ore de boncănit, înșurubat și ambalat, Jim deschise ochii și se uită de jur împrejur. Totul era la fel. Radioul care cânta, părinții în bucătărie, fotoliul pe care adormise… Doar mânecile puloverului său arătau diferit, căci erau suflecate. I se părea că mâinile îi miros a fabrică de jucării. Zâmbi larg și se furișă din cameră fără ca părinții lui să il vadă. 

Apoi s-a pus pe treabă. S-a spălat pe dinți, s-a schimbat în pijamale și a făcut curățenie în cameră. A pus toate jucăriile la locul lor, așa cum văzuse la mama lui. A împachetat hainele cu care fusese îmbrăcat și le-a pus cu grijă în sertarul potrivit. Apoi și-a dres glasul și a strigat cu putere:

– Mami, tati! Veniți repede!

Părinții au venit în grabă, crezând că a pățit ceva. 

– Ce s-a intamplat, Jim? Te-ai lovit? Ești bine? 

– Jim stătea mândru la marginea patului ca un magician la finalul reprezentației. Ba chiar când părinții au intrat în camera sa, acesta a făcut o plecăciune actoricească. 

– Mamă, tată…. Vi-l prezint pe noul Jim! M-am schimbat singur, m-am spălat pe dinți și mi-am strans jucăriile. Și încă nu ați văzut tot. Abia aștept să vă arăt mâine de dimineață cum mănânc micul dejun. Vedeți, eu pot să fac o mulțime de lucruri singur, trebuie doar să aveți încredere în mine. 

Părinții se uitau unul la celălalt. Un amalgam de sentimente îi încerca pe amandoi. Nu știau cum să reacționeze.

– Nu vă faceți griji, continuă Jim. Mi-a spus mie un bătrân taaaareeeee înțelept că orice copil trebuie să facă singur toate lucrurile pe care le poate face singur, la vârsta lui. E simplu. Și îmi place foarte mult să fiu așa… independent. Acum, gata cu vorbăria, zise, luându-și peste pijama un halat pufos. Nu uitați că aveți niște mâncărică pe foc. Apropo, cine ziceați că bate albușurile pentru chec? 

Mama zâmbi ștrengărește apoi îl cuprinse în brațe. 

– Ai dreptate. Cred că poți să ne ajuți. Ce se poate întâmpla?!

Sfârșit.

Sfârșit.