E dimineață. Soarele se ridică somnoros deasupra blocurilor frumos colorate din cartierul nou al orașului. Cocoțat pe deal, întregul cartier pare mai aproape de cer, iar blocurile înalte de zece etaje susțin bolta ca niște piloni ai unui pod uriaș. La etajul nouă al blocului turcoaz, locuiește Horia și familia lui. S-au mutat de curând aici pentru că blocul este foarte aproape de școala la care merge. Acum are aproape opt ani și se bucură din plin de vacanța de vară, hoinărind prin grădina blocului de dimineața până seara.
– Hai mami! Ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Mă pun eu primul. 1…2…3…4…
Constructorul s-a ținut de promisiune și a creat în jurul blocurilor un adevărat parc. Alei pietruite mărginite de copaci înalți, băncuțe colorate din lemn, tufișuri decorative și felinare cu lumină galbenă, pentru când se lasă întunericul.
Cam la mijlocul parcului, într-un tufiș, își are cuibul o familie numeroasă de țânțari. Țânțărei și țânțărele țiuie gălăgioși toată ziua. Tinerii familiei se antrenează în fiecare zi. Învăță să ciupească discret oamenii și să sugă din sângele lor dulce. Totuși, acest sport este unul foarte periculos. Oamenii nu suportă înțepăturile, așa că de multe ori, țânțarii se întorc de la masă mai puțini decât au plecat. Micul Doru nu înțelege care-i treaba cu înțepatul oamenilor. Nu-i place deloc ideea așa că nu participă niciodată la vânătoare. A auzit chiar, că în locul înțepăturii, oamenii fac un guguloi roșu care le dă mâncărimi.
„Oribil! De ce trebuie să facem asta?! Ne putem hrăni cu orice altceva!”, spunea adesea Doru. Dar pe ceilalți țânțari nimic nu părea a-i convinge să renunțe. Doru însă, nu înțepase niciodată un om. De fiecare dată când ai lui plecau la vânătoare, el se furișa lângă trunchiul unui copac, la mușuroiul furnicilor. Acolo o întâlnea pe Ana. Se jucau împreună, cât e ziua de lungă. În acea zi aleseseră jocul numit „baba oarba”. Rând pe rând, își acopereau ochii cu firicele de iarbă și încercau să îl găsească pe celălalt. Era tare amuzant.
– Ana, ce-ai zice să ne legăm amândoi la ochi și să plecăm în expediție prin gradină?
– Sună foarte bine. Să mergem!
Căutatul comorilor era și mai interesant pe orbește. În scurt timp însă, amândoi se prinseră în plasa unui păianjen și rămasera înțepeniți. – O, nu! Diseară o să fim cina păianjenului care locuiește aici. Ce ne facem?
N-apucară bine să se gândească la un plan de evadare, căci fură luați pe sus de Horia care plonjă fix cu nasul în tufiș. Mingea după care alerga, făcu câteva salturi în aer și se liniști apoi la câțiva metri distanță.
– Horia, te-ai lovit? Ești bine? striga mama lui grăbind pasul ca să ajungă mai repede la el.
Horia se ridică buimac căutând cu privirea mingea pierdută. Îi era tare dragă. O primise cadou de ziua lui. Era exact așa cum și-o dorise. Albă cu steluțe verzi, ca cele pe care le văzuse el preț de câteva secunde după căzătură. Acum fața îi era plină de pânză de păianjen, frunze și doi intruși: Doru și Ana stăteau agățați de sprâncenele lui Horia, legănându-se în bătaia vântului.
– Horia! Ai un țânțar pe față! Plesnește-l până nu te înțeapă. Știi că ești alergic…
Doru încremeni de spaimă. Știa ce se va întâmpla dacă va ajunge sub palma băiatului. Se uita la Ana care încerca să se descotorosească de pânza de păianjen. Ochii lui cereau ajutor. Însă Horia nu o ascultă pe mama lui. Chiar dacă era alergic la înțepăturile lor, Horia era foarte atras de insecte așa că în loc să plesnească țânțarul își dădu cu grijă pânza de păianjen jos de pe față și îi păstră cu grijă în palmă pe cei doi. Amandoi uitaseră să mai respire.
– Nu vă fie teama micuților, nu am să vă fac niciun rău.
Cei mici răsuflară ușurați. Horia îi analiză preț de câteva minute în detaliu. Apoi îi puse cu grijă pe iarbă, asemeni unui părinte grijuliu cu copii lui.
– Gata. Fuga la joacă acum!
Așa își petreceau Doru și Ana toate zilele de vară. Până într-o zi când Doru ajunse la mușuroiul furnicilor mai trist și mai posomorât ca niciodată.
– Neața, Doru! zise Ana entuziasmată. Ce vrei să ne jucăm astăzi? – Neața! Nu prea am chef de joacă astăzi, Ana. Îmi pare rău. Nu mă simt prea bine. O să mă întind puțin la umbră.
– Nu-i nimic. O să mă întind și eu cu tine până ce te vei simți mai bine. Vom sta de vorbă toată ziua dacă e nevoie.
Și așa au făcut toată ziua. Și ziua următoare. Și tot așa, aproape o săptămână întreagă. Doru era din ce în ce mai slăbit așa că Ana îi spuse pe un ton aproape autoritar:
– Doru, trebuie să mergi la doctor. Dacă vrei, te însoțesc. Mergem împreună la Zoe, albinuța. Poate niște miere te va pune pe picioare. Doru acceptă cu ușurință propunerea și plecară împreună spre locul în care știau ca o vor găsi pe Zoe. Albina îi întâmpină cu bucurie și îi invită la o degustare de miere.
– Mulțumim, zise Ana. Știi, Doru nu se simte prea bine. Crezi că îl ajută câteva lingurițe de miere să se mai înzdrăvenească? – Cum te simți Doru? Ce ai pățit? întrebă Zoe interesată. – De câteva zile, sunt foarte slăbit. Abia dacă mai pot să zbor. Simt tot timpul nevoia să mă opresc și să mă întind. Nu am deloc energie.
– Dragul meu, câteva lingurițe cu miere te vor ajuta cu siguranță. Însă nu cred că iți vor rezolva problema în totalitate. De câte zile nu ai mai pișcat un om?
Doru se înroșii puternic în obrăjori…
– Păi, eu nu am pișcat niciodată un om, știi… sunt puțin diferit… nu vreau să fac asta.
– Înțeleg, zise albina. Norocul tău, că știu exact ce trebuie să faci. Corpul tău are nevoie de sange. Dacă nu vrei sa înțepi oamenii, trebuie să te hrănești cu ceva asemănător la culoare și consistență cu sangele. În gura ta, există niște senzori care pot fi păcăliți foarte ușor. Dacă mănânci în fiecare zi câteva înghițituri de sos de roșii diluat cu
apă, te vei face bine. Dacă nu mă credeți, căutați la bibliotecă, în cartea „Anatomia țânțarilor”. Rămâne în sarcina voastră să faceți rost de sos de roșii. Acum vă las, am foarte multă miere de făcut astăzi. Aveți grijă de voi!
– Iaca, am rezolvat problema pe jumătate. De unde facem rost de sos de roșii, acum? Ana, ai vreo idee?
Ana nu răspunse preț de câteva secunde. Apoi exclamă fericită: – Yes! Știu cum vom face. Îl mai ții minte pe Horia, băiețelul care s-a jucat toată vara prin grădină? El ne va ajuta.
-Bine, dar cum? Nu ințelege limba noastră așa că nu putem să-i spunem de ce avem nevoie.
– Am un plan. Ai încredere în mine, Doru. Te vei face bine! Mâine ne vedem la scara blocului lui Horia, la ora șapte și jumătate. Acum mergi acasă și odihnește-te!
Vara trecuse. Toamna își intrase în drepturi, iar Horia mergea la școală, deja de două săptămâni. Micuța Ana știa toate aceste amănunte. La șapte și jumătate se întâlni cu Doru la scara blocului.
– Doru, uite cum vom face: astăzi vom merge la școală. Horia va fi transportul nostru. Când va pleca la școală, ne vom strecura pe ghiozdanul sau pe geaca lui. La școală ne dăm jos și ne vedem de treaba noastră.
– Bine, dar care-i treaba noastră?
– Ai să vezi. Acum fii pregătit, se aud pași în scara blocului. Horia a coborât însoțit de mama lui. Avea în spate un ghiozdan colorat vesel, cu personaje din desene animate. A ajuns la școală în scurt timp. Împreună cu el, cei doi micuți ascunși în spatele bretelelor ghiozdanului.
– Acum ce facem? Întrebă Doru nerăbdător.
– Mergem la bibliotecă…
Au căutat biblioteca, etaj cu etaj, dintr-un capăt în altul al școlii. Au găsit-o la etajul al doilea, în aripa cea nouă a construcției. S-au strecurat cu ușurință înăuntru.
– Oau! Nu am mai văzut atâtea cărți în viața mea! zise Doru.
S-au despărțit ca să caute cât mai repede cartea „Anatomia țânțarului”. Ana a fost cea care a găsit-o pe un raft, în imediata apropiere a manualelor de biologie.
– Uite cum facem, Doru… Găsim pagina cu descrierea bolii tale, rupem paragraful în care scrie că ai nevoie de sos de roșii diluat, îl împăturim cât putem de mic și îl strecurăm în ghiozdanul lui Horia. El o să îl vadă acasă când își va scoate caietele pentru teme. Ca să înțeleagă că îi cerem ajutorul, vom mai căuta în carte cuvântul „ajutor”, îl vom rupe și pe acesta și îl vom pune împreună cu cealaltă hârtie. Puștiul e isteț. Va înțelege ce vrem de la el.
Exact așa au și făcut. Ajuns acasă, Horia a mâncat prânzul, iar apoi a vrut să se apuce să-și facă temele. A scos cărțile și caietele din ghiozdan și surpriză… Un bilețel împăturit bine i-a căzut la picioare. S-a aplecat curios, l-a ridicat, l-a despăturit cu atenție ca să nu-l rupă și a citit: „Țânțarii care din naștere suferă de această boală, nu înțeapă oamenii. Pentru a supraviețui, au nevoie de ceva asemănător cu sângele, cum ar fi sosul de roșii, diluat cu apă”. „Ciudat”, se gândi Horia. N-am mai auzit așa ceva până acum. Oare cum o fi ajuns hârtia aceasta în ghiozdanul meu. Stai… Mai este încă una, pe care scrie „ajutor”. Hmm… cred că cineva îmi cere ajutorul.
S-a așezat pe covor și a mai citit de câteva ori bilețelele. – Asta e! Înțeleg. Micuțul țânțar pe care l-am cunoscut când am plonjat cu fața în tufiș, îmi cere ajutorul. El nu m-a înțepat atunci, pentru că nu înțeapă pe nimeni. Are nevoie urgent de sos de roșii. S-a ridicat și s-a dus glonț la pușculița lui în formă de broască țestoasă. A luat-o de pe noptieră, s-a uitat preț de câteva secunde la ea și a zis:
– Îmi pare rău broscuțo! E timpul să vedem ce mărunțiș s-a strâns aici.
Apoi a dat drumul pușculiței pe parchet, aceasta s-a spart în bucăți, iar el a ales cu grijă toate monedele. A adunat în total optsprezece lei. „Ar trebui să fie suficienți”, își zise.
– Mami, te rog, când mergi la cumpărături, fii bună și adu-mi de toți acești bani, sos de roșii. Îmi trebuie ca să ajut un prieten. Mămica a fost surprinsă de cererea lui Horia, dar fiindcă suma nu era foarte mare, a decis să intre în joc, așa că până seara, Horia avea trei sticluțe pline cu sos de roșii. A umplut pe jumătate un borcan cu apă și apoi a vărsat în el sosul de roșii. Apoi a mers la o plimbare în grădina blocului, sperând că se va întâlni cu Doru. L-a găsit pe acesta așezat lângă mușuroiul furnicilor, de vorbă cu Ana.
Mare le-a fost bucuria acestora când și-au dat seama că puștiul ține în mână un borcan plin cu sos de roșii.
– Hei, micuților, ce faceți? Așa-i că aveți nevoie de asta? – Doru se ridică pe grabă și zbură de jur împrejurul băiatului, încercând să-i arate mulțumirea.
Apoi Horia deschise capacul borcanului și Doru se hrăni cu o porție zdravănă de sos. Simțea cum energia îi revine și scoase câteva țiuituri de bucurie. Ana se bucura și ea cum putea, se invârtea în cercuri mici ca într-un dans al bucuriei. Horia zâmbi și așeză cu grijă borcanul de sos la baza unui tufiș, încât să nu fie vărsat de către cineva din greșeală.
– Ar trebui să fie de ajuns pentru câteva săptămâni. O să am grijă să îți umplu borcanul de fiecare dată. Ești un țânțar bun. Sunt mândru de tine, că nu vrei să înțepi oamenii. Într-adevăr pișcăturile fraților tăi sunt foarte deranjante. Mai ales pentru cei alergici ca mine. Vă las, acum. Ne vedem curând. Aveți grijă de voi!
Ana și Doru îl salutară pe băiat, continuând fiecare dansul bucuriei. Apoi plecară împreună bucuroși la joacă. Puteau începe toate jocurile de care le era dor. Acum Doru era plin de energie, iar cu ajutorul lui Horia, așa a rămas mereu.
Sfarsit.
Această poveste a fost citită de către Marina. Apasă aici dacă vrei să o cunoști.
